What’s my age again

  • La miezul nopţii trebuie să merg în camera de zi…Mama insistă să fie prima care mă felicită de ziua mea.
  • Păi. anul acesta eu voi fi primul care te va felicita cu ocazia zilei de naştere!

Dragii mei,

A spus aceasta și s-a întors din nou spre computer. A  numărat minutele, apoi secundele până la miezul nopţii. A  ajuns şi data de 28 februarie. Am împlinit 30 de ani jubiliari. Ivan m-a îmbrăţişat și m-a strâns, iar  râsul meu s-a transformat în suspin. Mi-am revenit, iar el  m-a întrebat ce se întâmplă.

  • Păi… nu ştiu… Cred că nu vreau să mă încadrez în concepţia persoanei care are 30 de ani. Nu vreau să fac ceea ce se aşteaptă de la mine…
  • Nu e nevoie. Fă ceea ce ai vrea tu să faci.

M-a îmbrăţişat din nou. Chiar dacă înfățișarea mea puerilă mă ajută să îi păcălesc pe cei care mă văd pentru prima data, eu  ştiu că nu sunt  copil și că 30 de ani sunt  prea mulţi pentru mine. Mă întreb oare când au trecut anii? Apoi mă gândesc şi cumva îmi pare bine că am lăsat o urmă. Nu precum Hansel şi Gretel în bine cunoscutul basm, cu fărâmituri din pâine.  Pe calea către cea mai bună versiunea a mea, am lăsat urma  paşilor mici, mărimea 36. În această situaţie, anii nu sunt decât o daună colaterală.

Articolul integral îl puteţi citi în numărul (4) de aprilie al revistei „Tinereţea”

Notițele unei studente

Be the first to comment on "What’s my age again"

Leave a comment

Your email address will not be published.


*