Alternanțele fenologice

writing-1

writing-1
Un sistem complex de alternanţe fonologice diferenţiază în plan sonor româna de celelalte limbi romanice. Manifestate ca opoziţii de unităţi fonice, capabile să distingă valori gramaticale sau chiar semantice ale cuvintelor, alternanţele constituie mai degrabă fenomene de redundanţă, fiindcă apar concomitent cu un flectiv sau cu un afix în declinare şi/sau în conjugare ori în derivare cu sufixe.
În funcţie de natura fenomenelor antrenate în alternanţă, aceste opoziţii sunt de două feluri: vocalice (când în opoziţie sunt implicate vocale şi semivocale) şi consonantice (când în opoziţie sunt implicate, evident, consoane). Spre deosebire de alternanţele consonantice, care se produc exclusiv în poziţie finală, alternanţele vocalice sunt indiferente de locul vocalei în structura cuvintelor. Sanda Golopenţia distinge două tipuri de alternanţe vocalice:

alternanţe vocalice bipartite, în situaţiile când în opoziţie sunt antrenate fie două vocale (a~ă: lac/lăcui, cană/căni; a~e: masă/mese, barză/berze; â~i: sfânt/sfinţi, cuvânt/cuvinte; o~u: martor/mărturie, spectacol/spectaculos), fie o vocală şi un diftong (u~oa: savuros/savoare, viguros/vigoare; e~ea: tem/teamă, merg/meargă; o~oa: dor/doare, storc/stoarce etc.)
alternanţe vocale tripartite, în situaţiile când în opoziţie sunt antrenate fie trei vocale ( ă~a~e: apăs/apeşi/apasă, vară/veri/văratic; â~ă~a: rămân/rămăsei/rămas), fie două vocale şi un diftong ( o~oa~u: cos/coase/cusut; scol/scoală/sculat).

În funcţie de locul în care se actualizează în structura cuvântului, se disting alternanţele vocalice din radicali de cele din desinenţe şi sufixe. Alternanţele din radicali apar mai cu seamă în procesul flexiunii.
De pildă, în declinarea substantivelor, alternanţele vocalice contribuie la distingerea singularului de plural ( a~ă: vamă/vămi, marfă/mărfuri, odaie/odăi, carne/cărnuri; a~e: fată/fete, iarbă/ierburi, toiag, toiege; ă~e: făt/feţi, pavăză/paveze; ea~e: cireaşă/cireşe, creangă, crengi; o~oa: convoi/convoaie, campion/campioană etc.)
Mai mult decât atât, alternanţele vocalice servesc şi diferenţierii radicalilor unor omonime parţiale (masă/mase, mese; corn/coarne, cornuri; bandă/bande, benzi; cot/coţi, coate etc.).
În poziţie finală, alternanţa vocalică apare în interiorul sufixelor. Iată asemenea alternanţe cu rol diferenţiator în categoria genului: o~oa: lucrător/lucrătoare, silitor/silitoare, storcător/storcătoare, profesor/profesoară, milog/miloagă; e~ea: frăţesc/frăţească, studenţesc/studenţească, românesc/românească etc.
Dat fiindcă numărul consoanelor este mult mai mare decât cel al vocalelor şi al semivocalelor, rezultă în mod natural că şi numărul alternanţelor consonantice îl depăşeşte pe cel al alternanţelor vocalice. Dintre acestea, amintim:

alternanţe ocurente în diferenţierea numărului substantivelor: t~ţ: băiat/băieţi, bărbat/bărbaţi, munte/munţi; d~z: brad/brazi, stradă/străzi, coadă/cozi: z~j: viteaz/viteji, breaz/breji, cneaz/cneji; s~ş: fălos/făloşi, scârbos/scârboşi, mincinos/mincinoşi etc.
Alternanţe ocurente la nivelul desinenţelor personale: d~z: aud/auzi, văd/vezi, cred/crezi; t~ţ: lupt/lupţi, caut/cauţi, pot/poţi; c~č: fac/faci, zac/zaci, storc/storci; g~gi: leg/legi, fug/fugi, strâng/strângi etc.

Tatiana Petrică

Bibliografie:
Borchin, Mirela-Ioana, Timişoara, Editura Excelsior Art, 2007

Be the first to comment on "Alternanțele fenologice"

Leave a comment

Your email address will not be published.


*